Ne-am propus pentru campania Dăruiește Bucuria Crăciunului să colectăm donații pentru copii nevoiași, orfani sau abandonați. Am început campania cu cei 26 de copii de la Orfelinatul „Frații Onisim”. Următoarele donații le direcționăm spre:

• Centrul de Copii Antimiș, de la Biserica Ortodoxă Fabric Vest – aici sunt 25 de copii cu vârste între 7 și 14, care beneficiază de o masă caldă pe zi și de asistență / consiliere pentru educația școlară și socială. Sunt micuți care provin din familii dezbinate, sărace, pentru care riscul de abandon școlar a fost foarte mare. Încercăm ca alături de dvs. să venim în sprijinul coordonatorilor centrului, astfel încât copiii să aibă o vacanță de iarnă frumoasă, un Crăciun așa cum și-l doresc și, totodată, să aibă încrederea că au șansa de a se integra în comunitate.
• Centrul de Primire în Regim de Urgență Timișoara – este un centru rezidențial pentru copiii aflați în situații de risc în familiile lor, copii abuzați, agresați, neglijați, părăsiți. De asemenea, în cadrul centrului sunt admiși copiii proveniți din familii care nu reușesc să le asigure un trai minim decent pentru aceștia, ca urmare a sesizărilor primite din partea comunității. Copiii sunt admiși cu măsură de protecție specială, aflându-se în centru pe o perioadă determinată de timp, după care li se stabilește o măsură definitivă, cum ar fi plasamentul în familie, la alt centru, sau revin la familia lor naturală. În general, în centru copiii stau în medie 3 – 6 luni, fiind un centru de tranzit, unde copiii au aceleași nevoi ca și cei din familii. Anul acesta în Centrul de Primire în Regim de Urgență Timișoara îl așteaptă pe Moș Crăciun 21 de copii si 5 mame cu bebelușii lor.

Iată mai jos povestea copiilor abandonați de la  Orfelinatul „Frații Onisim”. Marius şi Daniela Bălan locuiesc într-un centru de plasament dedicându-şi timpul pentru îngrijirea şi educaţia a 13 copii. Zece dintre micuţi sunt abandonaţi şi daţi în plasament de Direcţia pentru Protecţia Copilului. Tot ce fac cei doi soţi este voluntar. În aceeaşi casă, în aceleaşi condiţii locuiesc şi soţii Ruben şi Andreea Iancu, care cresc tot 13 copii, dintre care doi sunt ai lor şi 11 abandonaţi de părinţi. Soţii Andreea (24 de ani) şi Ruben Iancu (26 de ani), alături de Daniela (34 de ani) şi Marius Bălan (39 de ani) cresc împreună 26 de copii, în Centrul de Plasament „Fraţii lui Onisim“, susţinut de Asociaţia „Iisus, Speranţa României“, din Timişoara. Andreea şi Ruben Iancu s-au alăturat Centrului „Fraţii lui Onisim“ în 2011. Pe atunci, Andreea Iancu era studentă la Facultatea de Ştiinţe Economice din Timişoara şi lucra la un supermarket, iar în timpul liber făcea voluntariat la „Onisim“. „Povestea noastră a început de Paşte, acum trei ani şi jumătate. Toţi voluntarii erau plecaţi, nu avea cine să stea cu cei patru copii din centru şi am fost rugaţi (n.r. – ea şi soţul ei, Ruben) să avem noi grijă de ei. Cum aveam programul deja făcut, i-am luat la noi de Paşte“, îşi începe povestea Andreea. Cu timpul, pentru că nevoile copiilor erau tot mai mari, iar Andreea nu mai putea face faţă programului, i s-a propus să lucreze cu jumătate de normă ca educator. „Din aprilie până în iulie, am lucrat ca educator. În perioada asta, când ieşea de la lucru, Ruben venea să mă ajute, iar în concediu i-am luat două săptămâni cu noi la Haţeg“, spune Andreea. Atunci, unul dintre copii le-a spus celor doi tineri „mami“ şi „tati“. De la 4 la 13 copii „Când ne-am întors, Laurenţiu Timiş, directorul centrului, ne-a întrebat dacă vrem să fim părinţi pentru cei patru copii şi să locuim cu ei în permanenţă“, completează Andreea Iancu. Decizia nu a fost uşoară, cei doi soţi, care erau foarte tineri, nu aveau încă un copil al lor şi nu ştiau ce înseamnă „meseria de părinte“. Cu toate acestea, au acceptat provocarea şi s-au mutat în centru pentru a fi părinţi pentru cei patru micuţi. Imediat după ce s-au mutat în casă, cei doi soţi au făcut lucrări de reamenajare, iar numărul copiilor a crescut de la o lună la alta. Ruben îşi aminteşte cum a crescut familia: „Noi ne-am mutat în august. Aveam 4 copii. În noiembrie, am avut 7, iar în decembrie – 8. În ianuarie a venit al nostru – 9, iar acum sunt 13 copii, dintre care 2 ai noştri“. Copiii din casa „Fraţii lui Onisim” de care au grijă Andreea şi Ruben: Bianca (15 ani), Florin (10 ani), Ionela (9 ani), Berta (9 ani), Alexandra (9 ani), Luca (8 ani), Ionuţ (6 ani), Alex (6 ani), Flavia (5 ani), Darius (4 ani), Codruţ (3 ani), Filip (2 ani) şi Andreas (9 luni). Odată cu naşterea primului copil, Filip, care acum are 2 ani şi 9 luni, Andreea şi-a îngheţat anul la facultate, Ruben a intrat în concediu paternal, care s-a prelungit acum nouă luni odată cu naşterea celui de-al doilea copil, Andreas. Asta le-a permis celor doi tineri să fie părinţi 24 de ore din 24. Singurul venit al familiei din acest „job de părinte“ este salariul pe jumătate de normă de îngrijitor cu care este plătită Andreea. „La început, l-am privit ca pe un job, clar! Îmi erau dragi, dar ce simt acum pentru ei nu pot să descriu în cuvinte. Poate că mulţi spun că nu se poate, dar simt la fel ca pentru copiii mei. Am fost cu Alexandra, care are probleme de auz, la analize şi mi-a spus doctorul că în doi ani şi jumătate nu a făcut niciun progres. Am crezut că pică cerul pe mine! M-a durut foarte tare“, mărturiseşte Andreea. „Unii nu ştiau nici să se spele.” „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!“, aceasta este porunca biblică şi crezul care îi ajută pe Andreea şi pe Ruben, la o vârstă la care alţi tineri încă depind de părinţi, să fie mamă şi tată pentru 13 copii. Acelaşi crez îl au şi Daniela şi Marius Bălan, veniţi în casa „Onisim“ de un an. Marius, care lucrează ca strungar la o firmă din Timişoara, şi Daniela, care este asistentă medicală, dar nu profesează, cresc şi ei tot 13 copii: Clara (12 ani), Helia (12 ani), Melisa (12 ani), Amalia (11 ani), Mario (10 ani), Sara (8 ani), Andrei (8 ani), Gabi (6 ani), Cristi (6 ani), Maria (6 ani), Costi (5 ani), Claudiu (3 ani) şi Ştefan (1 an). Trei – Helia, Mario şi Ştefan – sunt ai lor, iar ceilalţi 10 sunt în plasament. Tot ce fac este exclusiv voluntar. „Ne-am implicat în acest proiect pentru că vrem ca în noi copiii să vadă dragostea lui Dumnezeu“, explică Daniela Bălan filosofia după care funcţionează. Rolul pe care şi l-au asumat cele două familii nu este deloc simplu. „Ne-am dat seama cât de răi şi cât de slabi suntem noi în primul rând. Nu e uşor să lucrezi cu astfel de copii, vin din familii diferite cu obiceiuri diferite. La început, e foarte greu. Nu mergeau la şcoală şi dintr-o dată trebuie să meargă la şcoală. Unii dintre ei nu ştiau nici să se spele, dar cea mai mare nevoie a lor este dragostea. Trebuie să găseşti un echilibru între dragoste, disciplină şi educaţie. E foarte greu până se obişnuiesc cu nişte reguli“, mai spune Daniela Bălan. Cu ce probleme vin copiii abandonaţi În doar un an, de când au grijă de copiii din centru, soţii Bălan au trecut prin momente grele. Într-o perioadă scurtă de timp, mai mulţi copii au ajuns la Urgenţe. „Costi şi-a rupt mâna, Andrei a căzut în parc, Sara şi-a rupt degetul, Gabi şi-a spart capul. Săptămânal, am ajuns cu câte unul la Urgenţe“, povesteşte Marius Bălan. Veniţi din familii cu foarte mari probleme, unde violenţa este o regulă, copiii au probleme de adaptare şi de comportament, provocate, pe de o parte, de mediul în care au trăit, iar pe de altă parte, de sechelele cu care au rămas. Un caz concret este al Clarei, pe care Daniela Bălan a reuşit să o ajute cu răbdare şi multă dragoste să îşi schimbe atitudinea pe care o avea când a ajuns în centru. „Sunt patru copii, trei surori şi un frate. Sunt de etnie romă, dar nu m-a deranjat asta, pentru că eu nu pot să fac diferenţe. În prima zi în care au venit, erau nespălaţi, iar Clara se uita urât la mine. Fiind cea mai mare, îşi bătea fraţii, nu vorbea nimic şi simţeai că urăşte pe toată lumea. I-am explicat că nu e voie să îşi bată fraţii, s-a deschis, a început să comunice şi cel mai mult mi-a plăcut când mi-a spus că mă iubeşte“, mărturiseşte Daniela Bălan, plină de bucurie. Cu greutăţi s-au confruntat şi soţii Iancu. Ei au avut de lucrat la comportamentul unui băieţel de 3 ani. „Unul dintre copii a ajuns aici după ce a fost închis trei zile în casă. Reproducea înjurăturile şi scenele din familia în care a trăit. Toate înjurăturile lui erau la genul feminin. Am fost cu el şi la neuropsihiatrie şi a fost diagnosticat cu deficit de atenţie. Mi s-a spus că e hiperactiv din cauza convulsiilor provocate de plânsul în exces atunci când a fost mai mic“, povesteşte Andreea Iancu. Textul integral este publicat pe Adevărul.ro